12. Mitologia la români - Aleşii lumii

Spaţiul Carpato-Dunărean a fost leagănul civilizaţiei ariene care va da lumii cea mai bogată şi variată societate de zei şi concepţie religioasă, preluată aproape de toate religiile lumii. Domnul Nicolae Miulescu în "Dacia-ţara Zeilor", descrie o lume mitologică, necunoscută nouă.

În cea mai veche poveste a genezei lumii, cea vedica, se spune: "Când zeului suprem i-a plăcut Pământul, el a dat naştere prin a sa respiraţie la şapte zei ai Genezei lumii. Conducătorul acestui grup a fost Daksha. Acesta, după ce s-a uitat peste tot pământul, a găsit cel mai frumos loc pe care la populat în timpul nopţii cu primii 10.000 de fii ai săi, fiii lui iubiţi, fiii lui aleşi, aleşii lumii. În timpul zilei, el, împreună cu ceilalţi zei au creat animalele, păsările, etc. Dar El, Daksha, va realiza că a uitat să-şi înmultească fiii, aşa ca va crea Femeia. După multe încercări, el va găsi felul cum să-i înmulţească. El, Daksha, este considerat ca mare zeu al genezei lumii dar şi zeu al sexului. Fiii lui, dacii, vor trăi pentru un timp în ţara zeilor-Dacia, dar o parte din ei o vor părăsi, pentru a popula lumea. Ei nu o vor uita şi se vor întoarce din când în când pe drumul zeilor, drumul BYK-ului (vezi râul Bicului-Chişinău şi drumul Bicului, Bicului haiducului-Dimitrie Cantemir), descris de Upanishada Kanshitaki-în pelerinaj în ţară, Dacia - ţara zeilor. Ce ne-a rămas de la ei, veţi întreba? Ne-au rămas localităţi, munţi, văi şi ape cu numele vechilor zei vedici. 

Marea zeiţă Bendis

Medalion din teracotă - Muzeul Transilvaniei. Cluj Napoca.

Bendis (Béndis, Mendis) Zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Piatra Roșie) o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și maternității. Herodot menționează zeița Bendis ca fiind împrumutată de traci de la daci.

Zeiță a căsătoriei care veghea asupra legăturilor matrimoniale.  Numele ei este derivat din indo-europeanul: bhendh, „legătură”.

Marea zeiţă Bendis - Bustul de bronz de la Piatra Roşie

 1. OM - expresie monosilabică exprimând suprema invocare a zeului suprem. În nici un templu vedic nu se începe slujba înainte de a se pronunţa această silabă "OM". La noi acasă, în Dacia, noi ne chemăm oameni avem chiar şi un munte "OM-ul". Aparent muntele păstrează numele OM potrivit credinţei vedice care afirma că acolo s-ar fi găsit marele sanctuar vedic.

2. NAGAS - reprezintă spiritele rele, un fel de semizei, dragoni. Rămâne păstrat în Nehoi, Negesina, etc. Descrierea acestor dragoni se potriveşte cu şarpele-dragon descoperit la Timiş.

3. KUCEA-CUCEA - zeităţi lunare; vezi sate, nume şi localităţi:  Cucea, Cuceu, Cucerdea, etc.

4. ARKA - numele zeului Soarelui la începuturile religiei vedice (mai târziu înlocuit de Mitra, apoi de Surya)

5. MITRA - Zeul Soarelui este unul dintre cei mai vedici zei. A fost preluat de creştini. Sf. Demetries cât şi Mitro sunt patronii lunii Septembrie. Lângă Olteniţa, la Mitreni, au fost descoperite mâinile unui "păgân" închinate zeului Soarelui.

6. SURYA - Numele zeului Soarelui în lumea vedică de mai târziu. Păstrat în numele muntelui Suryanu-din vatra dacică. Deschideţi harta României şi-l veţi găsi în mijlocul fiilor săi daci în zona Orăştiei. Surya a fost numită mai târziu şi una din fiicele zeului Solar.

7. TAMAŞA - zeul întunericului, al ceţurilor dese de pe pământ. Păstrat în Tamaş lângă Bucureşti, Tamaşi-dava, Tamaşifava, Tamaşfalău (lângă Brasov).

8. TAMASNA - numele celui de-al patrulea Manu, unul dintre "domni"; vezi localitatea Tamaşa, Tamasaşa (lângă Fagaras)

9. MOCSA - "Împaraţia lui Mo”, principiul dezintegrării; păstrat în numele comunei Mocşa. Zal-mocşa Zalmoxis - să fie derivat tot din acesta?

10. GURU - nume dat maeştrilor, profesorilor, învăţătorilor care fac cunoscute scrierile vedice: comuna Guruieni, Gurustan sau "gurueţii", piramidele de pământ de la Sona, Fagaras; vezi şi Şona împăratul, tatăl SITREI (SITROAIEI) cu care s-a căsătorit ramanul RAMA.

11. DHARMA - zeu al justiţiei şi al principiului dreptăţii; vezi localităţile Dărmăneşti, Darmanesti, etc.

12. CAMA - zeul iubirii; Comăneşti, Comar, Comarzana, etc.

13. BHARATA (Bhara-ta) este numele eroului carpato-danubian care a condus masele de păstori cucerind valea mijlocie a Indusului. Numele acestuia este păstrat ca Bărătău cel mai înalt vârf din muntii Baraolt; avem, de asemenea, localităţile Bara, Bărău, Bărăşti, etc.

14. BHUTA - spirit rău; vezi Buta, Butoni, Butanu

15. AGNI - zeul focului, şi/ori al arderilor, numit şi Pavaka, Pria: vezi aşezările Agni-ta, Pava, Pria.

16. APA (Apaci) - zeiţa apelor binefăcătoare; vezi localităţile Apa, Apalina, Apaţa.

17. DANU - mama ploilor şi a pajiştilor bogate; Danubiu, apa sfântă a vedicilor carpato-danubieni.

18. ARA (Arya) - numele ţinutului notat al poporului "Arian" carpato-danubian. Numele zonei din jurul Masivului Rarău, de unde izvorăşte râul Arara numit Siret. În locul unde a fost ARA acum este un loc numit ARA-MA.

Această moştenire a vechilor vedici, carpato-danubieni, arieni, reprezintă cadrul sacru, Spaţiul Carpatic care şi după aproape 7000 de ani continuă să păstreze nume misterioase pentru văi, munţi şi sate, păstrate din moşi strămoşi şi ale căror înţeles s-a pierdut în negura timpului. Este oare posibil ca o arie geografică determinată care poartă nume vedice de zei şi urmele acestor zei să nu trezească niciun interes pentru istoricii şi arheologii noştri? Oare asta să fie pentru totdeauna soarta poporului nostru: nepăsarea, ştergerea trecutului, uitarea adevăratei lui istorii?

Istoricul grec Herodot spunea despre traci următoarele:  "...după indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate semeţiile Pământului. Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieste, dar toţi au în toate, obiceiuri asemănătoare." Dacă Herodot cunoştea 19 triburi tracice, Strabon a vorbit de 22. Evident, între o atât de mare varietate de triburi, trebuie că au existat şi unele deosebiri religioase, care nu mai pot fi ştiute astăzi.

Neamul tracilor a fost mareţ în antichitate şi vestit atât prin rezistenţa fizică a bărbaţilor, cât şi prin priceperea poporului în general în leacuri ancestrale. Drept dovadă, filozoful Socrate mărturisea că el a învăţat de la un ucenic al lui Zamolxis un descântec dintre acelea "care-i fac pe oameni nemuritori". Mai târziu, peste secole, Clement Alexandrinul reproşa grecilor că nu sunt originali în civilizaţia lor şi că aceştia au învăţat de la traci formulele descântecelor pentru însănătoşire: "sanas incantationes a thracibulus accepisti"  

11. Mitologia la români - Ţara zeului Şaue

În anul 1961, cercetătorul clujean N. Vlasa săpând cam la 20 de km de comuna Tărtăria, la o colină numită Turdaş, găseşte în stratul cel mai de jos al acesteia o groapă umplută cu cenuşă. Pe fundul ei au fost găsite statuetele unor idoli străvechi, o brăţară de scoici marine şi trei tăbliţe de lut, acoperite cu un scris pictografic, alături de corpul ars şi dezmembrat al unui om matur. Descifrarea tăbliţelor ne aduce în faţa unei scrieri pre-sumeriene şi a unei enigme "mortul copt". La vechii sumerieni, în cinstea marelui zeu Şaue, preotul principal, la împlinirea anilor de slujit era ars. Aruncând o privire rapidă pe harta României în zona Tărtăriei vom descoperi nume ciudate, fără nici un înteles pentru o persoană neiniţiată, vom găsi ţara zeului Şaue.

Domnul P.L. Tonciulescu în cartea "De la Tărtăria la ţara Luanei" publica la pagina 22 şi o hartă intitulată "Urmele zeului Şaue" din care citez localităţi şi râuri cu o rezonanţă care aminteşte de acest zeu străvechi. Local: satul Săuleşti pe valea Mureşului, la sud de Turdaş, lângă Tărtăria puţin mai la nord şi tot pe malul stâng al Mureşului, satul Şeusa, ceva şi mai la nord întâlnim Şeulia de Mureş, undeva mai sus de pârâul Şaulia, afluent al râului Luduş, la confluenţa celor de mai sus avem comuna Şeulia şi satul Şauliţa, în judetul Bihor, comuna Nojorid avem satul Şauaeu. Şi dacă continuăm călătoria pe harta României pe Someşul Mare, pe apele Zalăului găsim zeci de sătuleţe cu nume derivate din ale marelui zeu: satul Ili-Şua, râul Şieu, com. Şiuet, Şieu-Magheruş, Christur-Şieu, Şieu Odorhei, până şi Şieu-Sfânt. 

           Zeul Şaue, identic cu zeul sumerian Usmu, un zeu pierdut în vidul istoriei poporului nostru. Vom fi în stare să-l repunem în ale lui drepturi istorice? Carpato-dunărenii sosiţi în două etape în Sumer, şi suprapunându-se populaţiei negroide locale îi vor numi pe aceştia "capete negre" (sag-gic). Populaţia locală negroidă o va adora pe zeiţa tămăduitoare Gula. 
* P.L. Tonciulescu, "De la Tărtăria la Ţara Luanei", pag. 22, Ed. Miracol, Bucureşti, 1996.

          De acum 7.000 de ani cam atâta ne-a rămas. Oare în străfundul acestor aşezări, dacă arheologii ar săpa, ar mai cauta, nu s-ar mai descoperi nimic? Oare singurele vestigii lăsate de strămoşii iubitori ai zeului Şaue să fie numai cele de la Tărtăria?

 

 Negas reprezenta la vechii vedici (carpato-danubieni, pelsagi), spiritele rele, un fel de semi-yei, dragoni, el rămânând pastrat în cuvinte ca Nehoi, Negesina, etc., precum şi ca stindard de luptă la daci: capul de dragon. Descrierea acestui dragon corespunde cu şarpele dragon descoperit la Tonis, statuie de marmură, imagine tridimensională a enigmaticului semi-zeu, înaltă de 66 cm. În depozitul descoperit în urmă cu mai mult de 30 de ani, el Nagas se afla împreună cu ... Cavalerul Trac!

*M.I.N.A. Constanţa, inv.2003. Strămoşii Romanilor, Ion Miclea şi Radu Florescu, Ed. Meridiane, 1980, România.

Citind ”The living Goddesses”, a lui Marija Gimbutas, sunten surprinşi de ce aflăm; cercetătoarea Zsofia Torma  (din Orăştie) în 1874 descoperă la Turdaş, lângă Cluj, în Transilvania (nord-vestul României) tăbliţe asemănătoare celor descoperite de clujeanul N. Vlasa pe care le-a prezentat la un congres internaţional, la Berlin, organizat de... Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei pelasgice. Dar cine a auzit de această Z. Torma până acum? De ce a trebuit să o găsim în cărţile istoricilor americani şi nu în cele româneşti? Cine ne blochează aceste informaţii preţioase pentru mai mult de 100 de ani şi cu ce scop?

De la aceiaşi americani aflăm că Miloje Vasic, 1908-1926, a dezgropat figurine şi vase cu inscripţii asemănătoare la Vinca, lângă Belgrad (zone care au aparţinut până târziu strămoşilor noştri, respectiv până în sec. VI d.H.). În opinia lui Vasic inscripţii asemănătoare se regăseau pe vase de lut din insula Lesbos.

În 1961-1963 Jovan Todorovic descoperea, tot lângă Belgrad, vase şi obiecte de cult cu sute de inscripţii aparţinând aceluiaşi culturi Vinca.

Strachina cu inscripţii de la Gradesniţa, Bulgaria de azi, scoate şi ea la iveală aceeaşi scriere pre-sumeriană.

Dar meritul decisiv îi revine lui Nicolae Vlasa care în anul 1963 îşi impune descoperirea scrisului pre-sumerian.

În sfârşit, tot de la M. Gimbutas aflăm despre “Madona de la Rast”, vestul României, Banat, 5.000 î.d.H., descoperită de prof. dr. Gh. Lazarovici, acoperită cu inscripţii.  

10. Ei, Tracii erau Dacii

         Arborele tracic numară peste 200 de triburi, esenţiale fiind cele ale dacilor, geţilor, ramanilor, bessilor (metalurgişti), latinilor etc.

Dio Casius a spus "şi iarăşi să nu uităm că Traian-Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost Daci".

După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al tracilor se ridică la circa 200 ("Dictionar al Religiilor", pag. 265)

Prof. Dumitru Bălaşa a alcătuit un tabel al acestora numărând nu mai puţin de 150 de ramuri tracice (vezi "Ţara Soarelui" sau "Istoria Daco-României", ed. Kagaion, 1997).

Herodot (425 î.H.) considera:  "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume. Tracii au multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toţi" (Fontes, I, 65).

După victoria grecilor, de la Maraton, asupra Perşilor, regele Xerxes (486-465 î.H.) îşi construieste o mare armată printre care se menţionează de către Herodot şi prezenţa tracilor Bithini, din nord-vestul Asiei Mici; aceştia sunt descrisi astfel: 

"Tracii însoţeau expediţia purtând pe cap căciuli din blană de vulpe, îmbrăcaţi cu hitoane, peste care se înfăşurau cu mantale viu colorate. În picioare şi peste pulpe aveau o încălţăminte din piele de caprioară. Ca arme au suliţe, scuturi uşoare şi pumnale mici".

Ovidiu în "Tristele" îi surprinde pe tracii geto-daci astfel: 

"Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevarată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care îl are legat la şold orice bărbat". 

 În anul 547 î.H., persii lui Cyrus au înfrânt Regatul Lydiei Tracice din Asia Mică, extinzându-şi stăpânirea spre nord-vest până la ţărmul sudic al Mării Marmara.

Regele Persan Darius I (522-486 î.H.) a întreprins o expediţie la nord de Dunăre, iar după acelaşi Herodot, singurii traci care s-au luptat cu el au fost geţii din Scythia Minor (Dobrogea) nelăsându-l pe acesta să se stabilească acolo. L-au atacat tracii din munţii Pangaion cât şi tracii Odomanţi, stabiliţi mai la nord, păstrându-şi astfel independenţa.

Peninsula tracică a Chersonesului, în decursul agitaţiei istoriei va trece de la perşi la greci.

Confederaţia tribală a tracilor Odrisi care avusese o evoluţie strălucitoare, va fi desfiinţată în urma unui război fratricid de regele macedonean Filip al II-lea. Acesta va întreprinde o expediţie în ţinuturile Dunării de Jos (339 î.H.), unde regele get Kothelas i-a dat-o pe fiica sa Meda, de soţie. Aceiaşi traci-macedoneni după ce i-au învins pe sciţi, încărcaţi de prizonieri şi vite, întorcându-se acasă traversând Munţii Haemus (Balcani) au fost atacaţi de tracii tribali care le-au luat toată prada, rănindu-l grav la picior pe însuşi Filip al II-lea.

Patru ani mai târziu un tânăr trac-macedonean, fiul lui Filip al II-lea, Alexandru Macedon (336-326 î.H.) va face şi el o incursiune în regiunile de la nord de Balcani, în "Ţara Zeilor"-Dacia şi, precum tatăl său, va da lupte grele împotriva fraţilor geto-daci al căror rege, Syrmos ("din Soare"), se baricadase pe un ostrov al Dunării cunoscut azi ca "Pacuiul lui Soare". 

Alexandru Macedon

Să ne oprim puţin să-i vedem provenienţa: Alexan-Dros "Cel Jertfit Cerbului" (precum Cerbul lui Orfeu i s-a mai zis şi Dros "Cerbul" şi în amintirea sacrificiului său s-a construit teribila tradiţie getică a trimiterii unui Sol Curat, la ceruri (vezi A. Bucurescu "Dacia Secreta" pag. 21).

Deci Alexandru este un foarte vechi nume pelasgic, Carpato-Dunărean - şi este bine ca lumea să o ştie!

El era mesagerul care o dată la 4 ani era zvârlit între suliţe şi prin moartea lui ducea Zeului Suprem mesajul poporului său.

Carpato-Dunărenii, în evoluţia lor, s-au răspândit în jurul nucleului cetăţii naturale a Munţilor Carpaţi, munţi greu de trecut, unde aurul, argintul şi sarea se găseau din belşug.

Ei, Carpato-Dunărenii, s-au răspândit peste toată Europa Centrală, de la Alpii Austrieci şi din Câmpia Bavariei până în Podişurile Galiţiei Orientale şi până în Stepa Dobrogei, iar de acolo până peste toată aşa-zisa Rusie Meridională, de la Nistru şi până în Kuban (vezi Tracii Cimmerieni), Asia Mică, Insulele Mării Tracice (Egee) au fost la început populate de ei, Pelasgii-Tracii-Arienii "Carpato-Danubieni" ajungând până în Nordul Africii (vezi Garamanii).

Dar dacă istoria a fost aşa de generoasă cu Neamul Nostru Tracic, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu istoricii contemporani.

Bulgarii, aparent un popor slav, sosit de departe, din Asia, se redescoperă azi, nemaiconsiderându-se invadatorii sosiţi în secolul VI d.H. ci, nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii tracilor! Ei nu vor să mai aibă nimic în comun cu neamul slav (ori vulgar:  bulgar-mongoloid de la Volga).

Citindu-i pe acad. V. Georgiev, prof. A. Fol şi pe prof. G.I. Georgiev, descoperi că nici nu au existat traci la nord de Dunăre iar ei bulgarii au devenit traci, extinzându-şi istoria cu câteva mii de ani. Şi când te gândeşti că până când fiica fostului lor Preşedinte Jitkov a devenit istoriografă, ei, bulgarii, credeau că sunt slavi la origine!

După cum vedeţi, nu numai "Academicienii Profesori de Istorie" schimbă istoria, ci şi fetele preşedinţilor comunişti... şi pentru ce, pentru nişte interese geo-politice. Nu ar fi fost mult mai simplu să se mândrească că ne-au cotropit în secolul al VI-lea, ne-au subjugat şi decimat, lăsând în urmă doar un număr mic de supravieţuitori "megleno-românii". Când vorbeşti o limba slavonă (apărută foarte târziu în istoria lumii) cum poţi spune că eşti trac! Se ştie că de-a lungul râului Mariţa, trăiau tracii Odrisii, numele lor fiind menţionat până în secolul III î.H.

De asemenea, de-a lungul râului Struma trăiau medii-trib din care se trăgea şi Spartacus, trac ce a clătinat şi înspăimântat Roma. Născut în jurul anului 113 î.H., absorbit în armata romană, şi-a permis un "mic-concediu" pe cont propriu, a fost prins şi transformat în sclav-gladiator. Fiind la Şcoala din Capua, excelent pregătit şi cu suflet trac, nu a acceptat ideea de a muri în arenă pentru satisfacţia "stăpânilor", aşa că a evadat împreună cu alţi 70 de camarazi, alcătuindu-şi o mică armată cu care a reuşit să clatine Imperiul Roman.

Spaima i-a obligat pe romani, învinşi de câteva ori de armata tracului Spartacus, să trimită împotriva acestuia pe Marcus Licinius Crassus şi pe Pompei (adus special din Spania). Învins de o armată enormă, Spartacus moare vitejeşte, în anul 71 î.H. lângă Silar, râzând fericit ca toţi dacii. Istoria schimbă câteodată înţelesul unor simboluri, aşa că numele Eroului nostru Trac este preluat de germanii socialişti care înfiintează, după primul război mondial, "Liga lui Spartacus" (Spartakusbund). Aceştia, în frunte cu Rosa Luxemburg şi Carol Liebknecht vor transforma la 30 decembrie 1918 "Liga lui Spartacus" în Partidul Comunist German. Ce ironie a soartei! Dar tot ei germanii, la numai câţiva ani vor avea o nouă idee, aceea de a fura Simbolul Vieţii Veşnice, Zvastica Pelasgică, transformând-o într-un simbol al intoleranţei şi cruzimii, manifestat în cel mai extremist sens, creând martiri în proporţie de masă.

Astfel, vechi simboluri preluate şi folosite necorespunzător, îşi pierd aparent valoarea, cum s-a întâmplat şi cu vechiul semn hitit Carpato-Danubian al Vulturului cu Două Capete.

Preluat de Bizant, apoi de huni la formarea Imperiului Austro-Ungar, etc., etc., pentru ca în zilele noastre să redevină actual, preluat de Noul Stat Rus...

Să nu-i uităm pe Odrisi, trib tracic din zona Munţilor Rodopi, care s-au răsculat împotriva Imperiului Roman, în anul 26 d.H.

Lăsându-i la o parte pe bulgarii tracizaţi peste noapte de istorica fiică a lui Jitkov, şi alţi istorici de-ai lor, să mergem ceva mai la sudul teritoriului tracic.

Prof. univ. dr. Decebal Bucurescu îl mentionează pe Herodot (Istorii II, 56) care spunea: "Elada (Grecia) ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia".

Ei, grecii, sosiţi între anii 1900-1400 î.H. în 4 valuri:  aheii, ionienii, dorienii, eolienii, ne-au găsit acasă, pe noi pelasgii carpato-danubieni, numindu-ne traci (nume prima oară menţionat de acelaşi Herodot). Ei ne-au învins de mai multe ori, reuşind să ocupe partea sudică a Peninsulei Balcanice. De la noi au luat apoi Asia Mică (vezi războiul împotriva tracilor-Ramani locuitori ai Troiei) şi, în sfârşit, ocupându-ne insulele din Marea Tracică (grecii schimbându-i numele în Marea Egee, vezi războiul dus de greci sub conducerea lui Teristocle împotriva tracilor-Sinthioni).

Revanşa împotriva grecilor ne-a fost adusă de tracul-pelasg-macedon Alexandru (336-323 î.H.) care cucereşte Grecia şi conform tradiţiilor timpului îi angajează pe învinşi în trupele sale. Acesta, reconstruieşte într-o perioadă foarte scurtă Marele Imperiu Pelasgic, recucereşte Egiptul, Mesopotamia, Persia, India, capitala acestui Mare Imperiu Pelasgic, reînviat, fiind la Pela.

Vremea a trecut şi după 2000 de ani, de astă dată "istoricii greci" îl redescoperă pe macedonul Alexandru ca fiind "grec" şi îl pun în Panthenon (dupa 2000 de ani !!!). Dar nici bulgarii nu se lasă, şi-l adjudecă şi ei pe "strămoşul" Alexandru, considerându-l unul din cei mai mari generali bulgari ai antichităţii.

Singurii care nu şi l-au revendicat pe Alexandru ca fiindu-le neam şi strămoş... sunt românii.

Între timp pelasgii au devenit şi ei greci, precum şi tracii - o fi greşit Herodot sau probabil nu cunoştea noţiunea de "politically correct" când îi considera pe traci ca fiind alt neam decât grecii.

Herodot în "Istorii V.9" spunea: "De la Pădurea Hercinica, limita vestică a spaţiului pelasgo-tracic trece prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum, provincie cu populaţii predominant dacice şi celto-germanice, şi apoi coborând la Aquileea (azi Terzo d'Aquileia-Italia), în Golful Veneţienilor. De aici, limita vestică, sud-vestică a spaţiului pelasgo-tracic urmăreşte ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta.”

Populaţiile, neamurile pelasgo-tracice de la Marea Adriatică, din "ţinuturile ilirice", atingeau potrivit informaţiilor lui Strabon, din Geografia (VII, 5,1-"Istrul şi Alpii dintre Italia şi Germania"):  "populaţiile pelasgo-traco-ilirice încep de la acel lac (este vorba de lacul Constanţa din Elveţia de azi) alături de care locuiesc vindelicii, retii si helvetii... Amintitul teritoriu (Alpino-Panonico-Iliric), dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi si pe taurisci-seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos (Paar de azi în Germania) care vine din munţi şi se varsă în Istru (Dunăre)..."

Originea acestui popor, tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-au hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul Carpato-Dunărean (Marija Gimutas), în timp ce P. Bosch-Gimpera consideră că spaţiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică).

Istoricilor si arheologilor li s-au alăturat şi unii lingvişti, printre care trebuie amintit Vladimir Georgiev. Importanţa Tracilor şi a spaţiului tracic a fost subliniată ştiintific prima oară de către Vasile Pârvan.

Născut la 28 Septembrie 1882, în cătunul Perchiu din comuna Huruieşti, jud. Tecuci, fiu al unui învăţător rural, Vasile Pârvan, a fost un îndrăgostit de preistoria poporului român. El ajunge la 27 de ani Membru al Academiei Române, Profesor de istorie Antică la Universitatea din Bucureşti, Director al Muzeului Naţional de Antichităţi. Este autorul sintezei istorico-arheologice despre protoistoria Daciei, pe care a intitulat-o "Getică". În această lucrare V. Pârvan a pus în evidenţă, documentat şi convingător, mareţia poporului geto dac. El va muri timpuriu, înainte de a atinge vârsta de 45 de ani, lăsându-ne un tezaur de nepreţuit: opera lui ştiintifică. 

Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenţa unei Limbi Ariene, Carpato-Danubiene (pelasgice) care a stat la originea limbii tracice, cu diferite variante locale. Având în vedere legăturile între Limba Hittita şi Limbile Ariene, se poate afirma că mişcări de popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că aceştia s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente dovezi de natură arheologică şi antropologică (spune J,C. Dragan în "Noi Tracii", pag.90) pentru a îngădui afirmaţia că, încă din neolitic în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă acestuia, există o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile Popoarele Istorice Europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca pre-ariană. Considerând că istoricii şi arheologii au neglijat, necuvenit, mitologia noastră traco-dacică, şi alte scrieri epice precum sunt Vedele şi Upanisadele sanscrite, consider că introducerea lor în circuitul cercetărilor ar fi în avantajul nostru, al românilor şi în special în avantajul iluminării trecutului îndepărtat al continentului European.

Simpozionul internaţional de tracologie care a avut loc în Bulgaria (15-18 Mai, 1998) cu temele: 

1. Cel mai vechi simbol Pre-Tracic găsit în lume - zvastica - 6000 î.H.

2. Primele ornamente şi măşti de aur (tracice) găsite în lume - 3800 î.H. (Karanovo V-VI)

3. 1600 de tezaure ale regilor Traci - cele mai frumoase din lume.

4. Noi splendori tracice.

În Iliada, Homer spunea despre traci: "Armatele lor străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase, că regele Priam (rege al Troiei-Tracice) a putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea faimoasă Cupă Tracică de Aur".

Toate marile civilizaţii au înflorit pe văile unor mari fluvii şi în special la gurile de vărsare ale acestora:  cea egipteană pe Nil, cea mesopotamiană între Tigru şi Eufrat, cea indiană pe Ind şi Gange, cea chineză pe Fluviul Galben, iar cea europeană, cu voia sau fară voia "marilor profesori de istorie şi arheologie", pe Valea (Istrului, Danubiului) Dunării şi în special în zona deltei acesteia. Acesta este leagănul adevărat al civilizaţiei Proto-Europene, în străvechea vatră Tracică a Carpaţilor, a Dunării Carpatice. Aici veneau grecii în antichitate   sa-si caute Lâna de Aur si bogatiile agricole Dunărene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lacaşul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului.

Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arată acest spaţiu, unde din trupul munţilor ţâşnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfăşoară ca un evantai spre Dunăre, străbătând văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi păstoritului. De sus, din avion această reţea hidrografică, cu forma de elipsă, seamană cu un Ou al Genezei. Munţi de sare, fără de care e greu de conceput viaţa omului şi creşterea vitelor, reprezentau în antichitate o bogaţie mai mare ca aurul, poate cea mai de seamă bogaţie pentru oamenii vechimii, bogaţia vieţii. Nimic nu este mai presus decât "sarea în bucate" spune o veche poveste dacică.

Bogaţiile solului şi subsolului au făcut ca spaţiul tracic să fie râvnit de triburile şi popoarele învecinate - spre acel Eldorado al Antichităţii îşi orientau dorinţele jefuitoare vecinii. "Invadatorii europeni au venit şi încă mai vin de la răsărit. Mişcările dinspre sud spre nord fiind determinate nu atât de cauze economice cât şi de modificări ale climatului, de schimbarea florei şi faunei, cum a spus si J. Dragan "orice pom ce dă roade şi seminţe, caută să le raspândească în preajmă, aşa şi neamul nostru al daco-tracilor, prin triburi prolifice, a rodit şi s-a răspândit fie la marginea teritoriului său de vieţuire, fie deplasându-se la distanţe mai mari, până în Asia ori trecând strâmtorile Bosforului şi ale Dardanelelor până în Anatolia; asa au ajuns ramanii-dardanii să ridice oraşul-cetate Troia, iar brigii să alcatuiască o "Filială" care a luat numele de Frigia; mysii nu erau altceva decât o farâmă a moesilor din sudul Dunării; mesapii, iapygii şi venitii din Italia de răsărit erau surplusuri ale traco-illirilor din Dalmaţia şi din Panonia (unde a existat Statul Rama-până la venirea ungurilor).

Extinderea neamului Carpato-Danubian se poate asemăna cu o explozie atomică, avându-şi epicentrul acolo, acasă, în Ţara Soarelui, în Daksha pre-sanscrită, ariană. Îi vom găsi pe strămoşi pe râul Hipanis (Bug) şi Borystene (Nipru). Cimmerienii vor fi împinşi de către şciţi spre sud, dar şi ei şciţii se vor topi în Marea Populaţie Tracică, tracizându-se, lasând în urma lor doar... un nume. Ei, tracii, care se întindeau spre apus până la Oceanul Atlantic, au pătruns şi pe Valea Vistulei întemeind cetăţi ca Getidava; alte ramuri ca etruscii şi venetii se vor îndrepta spre Valea Padului. Peninsula Italică au cucerit-o de cel putin 4 ori, ultima dată sub conducerea Strălucitorului raman Enea - plecat din zona Oltinei (Dobrogei de azi), ori după Homer şi Virgilius, de la Troia. Când Demostene şi Ificrate socoteau ca o cinste faptul că mamele lor fuseseră trace, când grecii "ne împrumutau" zeii schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin din miturile şi credinţele geto-dacilor, cum să nu ridicăm vocea azi, noi urmaşii acelor daco-traci şi să spunem lumii Adevărul. De ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru trecut glorios din dorinţa "inteligentă" de a nu ne supăra "vecinii"! Cine au fost şi cine sunt ei, vecinii!

Niciodată un popor umil şi fricos nu a fost respectat, niciodată un iepure nu va sta alături de un lup! Daco-români, treziţi-vă, scoateţi-vă ochelarii de miopi, primiţi de la vecini şi uitaţi-vă cu mândrie, acolo, departe în trecut, redescoperiţi-vă şi mândriţi-vă cu voi. Nu este nimeni în toată Europa, care să aibă o istorie mai veche, mai frumoasă şi mai fantastică, ca a noastră.

Noi nu trebuie să uităm că suntem aici, pe acest Pământ European primii, înaintea grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea englezilor ori slavilor.

Ei, toţi noii veniţi, doresc ca noi să nu fi existat; astfel ca ei să aibă drepturi! Ei spun că Transilvania a fost un Vid de Populaţie, astfel încât ei au venit şi l-au umplut. Ei ne încurajează să credem că de fapt noi am apărut după 106 d.H., prin unirea dintre "doi bărbaţi" Traian şi Decebal. Traian-cuceritor a 14% din teritoriul Daciei, în urma unui război fratricid.

Nu, domnilor, noi avem istoria noastră, cu mii şi mii de ani înaintea sosirii romanilor pe câţiva kilometri din teritoriul Daciei, iar istoria noastră a început atunci, de mult când noi am început să făurim Europa, să cucerim Asia: China, India şi Japonia, Anatolia, Sumerul şi Asia Mică, Palestina şi Mesopotamia, Nordul Africii.

Aceasta este istoria noastră, a Carpato-Danubienilor, pelasgilor, tracilor, daco-românilor. Noi, Daco-Românii reprezentăm coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane. 

9. Cel mai mare imperiu Dacic

ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ, CÂND TOATE POPOARELE MODERNE ÎŞI CAUTĂ CU STRĂŞNICIE "ACTE DE IDENTITATE ISTORICĂ", AR FI O CRIMĂ DIN PARTEA NOASTRĂ, A ROMÂNILOR, SĂ FIM NEPĂSĂTORI LA CEEA CE NE APARŢINE.

Dacă am auzit de Burebista, Deceneu şi Decebal ca despre cei ce au contribuit la formarea şi menţinerea regatului dac, iar despre Traian ca cel care a căutat să distrugă civilizaţia dacă cucerind 14% din teritoriile ei, furându-le tezaurul şi transportându-l la Roma unde a fost topit (parte din monedele turnate din el fiind date cadou celor ce au luat parte la jefuirea, asa-zisa "cucerire" a Daciei), să vedem ce s-a mai întâmplat cu marele neam al tracilor (pelasgilor).

În jurul anului 300 d.H., marele neam al tracilor având nucleul dacic ca element conducător, ajunge din nou în fruntea tuturor neamurilor europene şi... ale lumii. Împăratul Galenius cel Bătrân, fiul Romulei (femeie dacă din cetatea Recidava), pe numele lui adevărat Văcarul Armentarius, după ce primeşte de la Senatul roman titlul de împărat roman, se declară duşmanul numelui de roman considerându-l impropriu si schimbând numele din Imperiul Roman în acela de Imperiu Dacic (Fontes II, 6-7). Majoritatea populaţiei acestui imperiu fiind formată din daci-traci, cum de altfel si armata.

           

                                                    Galerius cel bătrân

 Limba dacică este cunoscută în istorie sub numele de "latina vulgară", fiind de fapt limba Imperiului. Scriitorul roman Lactantius în "Romanos Dominarentur" (Fontes II, 6-7) se plânge că dacii nord-dunăreni au ajuns stăpânii romanilor, iar toată suita lui Galerius cel Bătrân provenea din dacii de la nordul Dunării.

Astfel că DIN CUCERIŢI, DACII AU DEVENIT CUCERITORI, SCHIMBÂND NUMELE IMPERIULUI ROMAN ÎN IMPERIUL DACIC, aceasta fiind concluzia celui mai mare duşman al dacilor de atunci, Lactantius în 325 d.H.

Galerius cel Tânăr, fiu al sorei lui Galenius cel Bătrân, a fost numit înainte de a ajunge împărat, cu numele dacic cel adevărat, Dara (Petru Maior, "Istoria", pagina 294). Aceşti doi mari conducători ai Imperiului Dacic, ridică la Salonic un Arc de Triumf în cinstea apogeului ascensiunii dacice.

Tot nouă, dacilor, ne datorează creştinii libertatea cultului lor. Galerius cel Tânăr, împăratul Daciei în anul 311 d.H., eliberează o lege de toleranţă prin care se acorda credinciosilor creştini libertatea cultului, cu condiţia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru stat ("Istoria Bisericilor Universale", I, 79). După profesorul D. Balaşa, în timpul celor doi împaraţi Galerius, statul imperial al Daciei se reorganizează în provincii conduse de un voievod ("voievod" fiind un cuvânt dac cu sens de luptător, războinic, el corespunzând cuvântului slav "cneaz"). El s-a păstrat de-a lungul secolelor nu numai în istoria noastră, dar şi prin locurile unde am fost şi mai suntem... ca de exemplu, ţinutul Voievodinei din Yugoslavia.

Tot D. Balasa, în "De la regina Hestia la împăraţii Daciei" menţionează că între daco-romani, cel dintâi voievod, necunoscut până în prezent, a fost Vlahernus (nume provenind de la cuvântul Vlah, cum de altfel încă îi numesc pe macedoneni, grecii...)

Ca şi cum doi împăraţi daci în fruntea Imperiului nu ar fi fost de ajuns, lui Galenius cel Tânăr îi urmează la conducerea Imperiului Dac, un altul născut la Nis... Constantin Cel Mare, cel ce ridica Arcul de Triumf de la Roma, pe care apar o parte din figurile comandanţilor daci. Tot el reconstruieşte podul de piatră de peste Dunare (CONSTRUIT DE STRĂBUNUL SĂU BUREBISTA ŞI NU DE... TRAIAN), adăugându-i un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.

Constantin cel Mare

Arcul de triumf de la Roma 

De ce oare cineva ar fi avut interesul să cheltuiască sume mari de bani, atunci în antichitate, ca să reconstruiască un pod acolo, departe peste Dunăre, când "ROMANII SE RETRĂSESERA DEJA... IAR LOCURILE ERAU PUSTII..." cum le place unor istorici vecini să susţină?...

8. Cine a fost Traian?

            Suntem învăţati nu numai o istorie care nu ne aparţine, dar trebuie să ne şi mândrim cu ea. Peste tot ni se spune că "ne tragem" din doi bărbaţi (foarte modern azi, nu?!): din DECEBAL, un adevărat erou naţional şi din... TRAIAN (!?!). Câţi dintre noi ştiu însă cine a fost acest TRAIAN şi ce a făcut el pentru noi?! 

Să începem cu ce "a făcut" pentru noi: 

- Ne-a zdrobit şi a cucerit 14 % din Dacia;

- Ne-a furat tezaurul (aşa cum mai târziu o vor face şi alţii).

Prin trădarea acelei "cozi de topor" Bacilis, confident al regelui dac, romanii descoperă în albia râului Sargesia tezaurul lui Decebal (evaluat de Jerome Carcopino la 165.500 kg. de aur şi 331.000 kg. de argint, pentru acea vreme un tezaur fabulos, în faţa căruia până şi faraonul Egiptului apărea sărac) şi aceasta, într-o ţară "sălbatică" şi "necultivată"?!... Într-o ţară care nu ştia să vorbească şi să socotească... într-o ţară care a fost fericită să dea totul romanilor ca să înveţe... "LATINA", limba pe care ei, dacii, o vorbeau de mii de ani. Şi după cucerirea sângeroasă a mai puţin de un sfert din teritoriul Daciei, tot el, Traian, a continuat să stoarcă tot ce se mai putea de la noi (la fel ca alţii, aproape două milenii mai târziu).

Dar ce ne-a dat el bun:  creştinismul…

Cine a fost Traian? 

 

 Marcus Ulpius Traianus era fiul unui comandant de legiune (de origine mai puţin romană) care a ajuns mai târziu guvernatorul Siriei şi Asiei. Acesta, a avut în războiul împotriva evreilor o relaţie "paşnică" cu o "localnică", relaţie în urma căreia s-a născut sus-numitul "Traianus", care va creşte în sudul Spaniei în provincia romană Baetica. În urma victoriilor militare ale lui Traian împotriva germanilor, împăratul Nerva îl va adopta ca fiu la 27 octombrie 97, proclamându-l asociat la putere. El, Traian, nu ne-a iubit niciodată, ci dimpotrivă…

Şi acum spuneţi-mi, ce credeţi că ar avea el în comun cu noi?! Ceea ce au avut în comun cu noi şi alţii mai târziu când ne-au cucerit, ne-au jefuit tezaurul, şi nu numai o dată.. după primul şi după al II-lea război mondial, care ne-au dat marele seism civilizator... MARXISMUL!

Triumful lui Traian a însemnat pentru noi înfrângere:  în toamna anului 106, în loc ca ţăranii daci să-şi strângă recoltele, erau mânaţi la Roma pentru a fi sacrificaţi în circuri în cinstea triumfului lui Traian. După înfrângerea lui Decebal, Traian şi-a amânat intrarea "triumfală" în Roma până la sosirea mamei sale "iberice" din Spania, ţinând s-o aibă lângă el în acele momente mari de bucurie, când întreaga Dacie plângea şi-şi jelea morţii a căror suflete se ridicau spre ţinuturile din cer ale zeului Ghebeleizis sau spre ţinuturile subpământene ale lui Zamolxe... Şi noi ne mândrim astăzi cu... Traian! O treime de an (123 de zile) au ţinut petrecerile şi serbările populare la Roma. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii veneau solii, trimise anume să ia parte la aceste serbări; şi toate cheltuielile au fost suportate de acel El Dorado... acea Californie a antichităţii, jefuită de romani în frunte cu "marele nostru strămoş"-TRAIAN!

În cea mai frumoasă piaţă a Romei s-a înăltat în amintirea acestei biruinţe, cu banii noştri, un monument de marmură ce se cheamă COLUMNA LUI TRAIAN, construită tot de acel mare Apollodor din Damasc...

Un învăţat german, Theodor Mommsen, scrie despre Columnă că este "o carte de tablouri săpate în piatră ", iar altul o consideră ca "cea mai înaltă perfecţiune a sculpturii istorice romane"… Această Columnă, având 124 de tablouri cu 2000 de figuri în relief, înfăţişează momente însemnate din luptele romanilor cu dacii.

Setea de "glorie ostăşească" şi de expansiune politică l-au ţinut pe Traian departe de soţia sa, împărăteasa Plotina (mult lăudată pentru virtuţile ei) şi mult mai aproape de tinerii soldaţi. Dorinţa lui Traian era să-l ajungă pe Alexandru Macedon, aşa că, pornind la luptă contra părţilor, cotropind Armenia (în 114), Mesopotamia (în 115) şi Assyria, un fel de boală îl atinge pe câmpul de luptă din Cilicia şi astfel, moare marele nostru "strămoş".

Italienii l-au cam uitat, dar noi... nu! Noi îl "iubim"... Nu este el "strămoşul" nostru!? Grecii se mândresc cu tracul nostru Alexandru Macedon care i-a îngenuncheat şi cucerit, uitându-şi adevăraţii eroi… Noi, tot aşa, cu ce nu e al nostru, cu Traian! Ba într-un timp şi cu Stalin... pe prima pagină din abecedarele româneşti, ani la rând, ba chiar l-am scos şi ctitor de oraş românesc, bunul şi dragul nostru Braşov devenind, ce ironie a sorţii, oraşul Stalin…

"Istoricilor", să vă multumim?!

7. Reşedinţa lui Decebal

Motto:  "Oricine tânjeşte după un stăpân, SERVITOR se va numi"

Istoria lumii pare uneori extrem de ciudată şi controversată. În jurul anului 1574 un călugăr spaniol, numit Alphonso CIACCONE, prezintă în premieră basorelieful sculptat pe Columna lui Traian în Roma a lui Apolodor din Damasc, care înfăţişa scene din cele 2 campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împărat (101-102 d.H. urmată de 105-106 d.H). 

Arăta, într-adevăr, ciudat că exact ei, romanii, nu au lăsat nicio mărturie scrisă despre columna de piatră, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie o gramadă despre orice, oriunde. Şi va fi acelaşi spaniol care va fi primul să stabilească faptul că toate basoreliefurile Columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperială şi strămoşii poporului român (citând din lucrarea istoricului Radu Florescu, pagina 11). Şi acum urmează descrierea exactă a părintelui Ciaccone a primei şcene din Columna lui Traian, cu menţiunea că acest călugăr era bine pus la punct cu aspectele majore ale realităţii italiene ale sec. XVI. (după prof. Dr. N. Copoiu în lucrarea "Palatul lui Decebal"):  "Resedinţa lui Decebal era un palat magnific, decorat cu columne şi portrete, probabil situat pe ţărmul nordic al Dunării, pe care împăratul Traian îl va ocupa ulterior, dând ordine să se păstreze toată mobila regală. Momentul culminant este în timpul "Tratatului de Pace" temporar încheiat în 102 d.H. între Traian şi Decebal. De-a lungul esplanadelor de sus ale palatului se putea vedea o presupusă statuie a însusi regelui Decebal, sculptura putând reprezenta în acelaşi timp unul din marii săi predecesori, îmbrăcat în costumul naţional dacic. Poarta principală a palatului se vede că era îndreptată spre Dunăre. Frontul ei înfăţisa trei tineri complet dezbrăcaţi, fiecare tinând câte o torţă. Cel din mijloc avea arătătorul şi braţul drept ridicate, cărând torţa cu mâna stângă, arătând două crucifixuri în mâna dreaptă. Aceste ultime două sculpturi pot fi considerate ca imagini a aşa-numitului "LARS", adică ACELE DIVINITĂŢI CARE INDICAU ÎN CADRUL VECHII MITOLOGII DACICE CINE AVEA GRIJĂ DE CASĂ ŞI CINE O PĂZEA. Aparent nimic înăuntrul unei case nu putea fi ascuns de aceşti mici "zei de casă" deoarece se credea că ei deţin elementele foc şi lumină, fiind extrem de credincioşi locatarilor casei lor. Ultima caracteristică era artistic exprimată prin degetul ridicat "LARS". 

                                                    Aur dacic 

Această total nouă descriere contravine, bineînţeles, cu ceea ce am fost învăţaţi decenii de-a rândul în şcolile comuniste. Mulţi dintre noi au crezut mereu că vechii daci ar fi fost un fel de sălbatici şi ţărani primitivi, locuind în bordeie sub pământ, în timp ce aveau mari şi numeroase mine de aur împrejur, şi care, aşa cum susţin, au trebuit să aştepte venirea "romanilor civilizatori" conduşi de "strămosul nostru" Traian însusi, pentru a putea ajunge la "societăţile de elită" ale lumii antice. "Civilizatorii" au fost în realitate trupe mercenare romane care pe durata chiar a primului an de şedere pe bucăţile de teritoriu cucerite, aveau să devină "faimoase" nu numai pentru că au furat tezaurul regelui Decebal (după ce l-au forţat pe viteazul rege să se sinucidă) dar şi prin ulterioara lor considerare de către un val de istorici iresponsabili ca fiind promotori ai progresului social… El, împăratul Traian, avea să ia credit postum pentru "civilizarea" noastră într-un mod similar în care, secole mai târziu, au aplicat-o conducătorii fanarioţi străini ("Fanarul" era un cartier al Istambulului din Epoca Mijlocie, renumit pe timpul expansiunii Imperiului Otoman datorită "rezidenţilor", marea majoritate de origine greacă) şi care strângeau bani pentru a-i oferi sultanului în "schimbul" coroanei vreunui stat vasal. Odată aleşi regi, ei foloseau înrobirea ţării respective cât mai mult posibil, trimiţând totodată anual înapoi sultanului sume uriaşe de bani, de obicei până când altcineva era numit succesor, iar fanariotul în dizgraţie era "înlocuit" şi… sugrumat de trimisii oficiali otomani), Hohenzollern-ii (printre altii Regele Carol al II-lea), faşcistii sau ruşii… Fiecare dintre aceştia şi-au dat osteneala să ne "civilizeze" mai bine decât predecesorii lor, nelăsând în urmă regrete sau păreri de rău, ci numai sărăcia şi suferinţa nefericitei populaţii autohtone române.

De ce oare "istoricii" nostri nu înteleg că, "CINE TÂNJESTE DUPĂ UN STĂPÂN, SERVITOR SE VA NUMI?" Să fi devenit aceşti aşa numiţi "creatori de istorie" orbi, şi să nu vadă frumoasa şi totodată profunda interpretare de mai sus a primelor scene ale Columnei lui Traian? Bineînţeles, foarte posibil că ipotezele călugărului spaniol să se dovedească greşite, dar totusi, pentru a înlătura orice presupunere greşită, se cere întâi încercat să se facă cunoscută, ca apoi, efectiv să se dovedească că este eronată. Respectiva imagine despre Columna lui Traian de care vorbim este înregistrată la numarul 231 în albumul lui Ciaccone, în timp ce apare la 357 conform elaboratei analize a basoreliefului făcută de cuplul de istorici Florescu-Miclea. Acesti doi domni, reputaţi profesionişti, se ţin tare în a considera că şcena descrie prima campanie a împăratului Traian, îmbarcarea la portul Ancora în drumul său către Dacia, alături de el fiind sora sa Maria şi soţia Plotina (aceeaşi reprezentare este mult mai probabilă în accepţiunea noastră-statuile goale ale celor trei "LARS", zeităţi domestice dacice ale casei, despre care vorbeam la începutul acestei secţiuni).

Au existat mai multe ipoteze privind semnificaţia scenelor Columnei şi multe altele vor apărea în viitor, dar un singur lucru poartă semnificaţia sa eternă de piatră:  înăuntrul graniţelor unei SUPER-BOGATE ţări, în mod special prin terenurile aurifere, pare foarte plauzibil că, conducătorii locali cei mai de seamă să se fi bucurat de viaţă şi… PALATE capabile să-i facă invidioşi chiar şi pe "civilizaţii" regi şi împăraţi ai Europei de mai târziu!

6. Podul de piatră de peste Dunăre

Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii  ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre "istoricii nostri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Ştiinţa... cultura... documente din Renaşterea Daciei-Noiembrie 1992). 

 

Este ilogic ca o armată care poseda teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic.

Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de-al doilea război cu dacii în doi ani?!... Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioada atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunare, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că niciun itinerariu antic şi niciun text epigrafic nu pomeneşte de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.

Deoarece Comentariile "De Bello Dacico" ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive romane, astăzi avem la dispozitie numai Columna lui Traian, unde se vede clar că în anul 101 d.H., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare, un pod de piatră peste Dunăre, care era chiar opera sa?! 

 Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria:  "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, atacă, trece fluviul când vrea prin Macedonia".

Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea carosabilă de lemn a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arată bârnele arse de la fata locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !

                          

    Trecerea Dunării pe un pod de vase 

În secolul al III-lea d.H., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.

Menţionam că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.

DIURAPNEUS, supranumit şi...Decebal

Motto: 

"Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna Leu să mori,

Ori Câine-nlănţuit".

(George COSBUC:  "Decebal către popor")

În perioada secolului I d.H. spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic ne apare ca o mare zonă de hărţuire a populaţiei autohtone tracice, care este continuu prădată, furată, împinsă, lovită, izbită şi jefuită de popoarele noi sosite care reuşesc să se aşeze şi... să-şi creeze propria "istorie" şi "cultură", furând-o de la noi. Grecii sosiţi în 3 valuri din zona estică a Mării Caspice (1900-1400 î.H.) s-au aşezat liniştiţi şi sunt şi ei acum cuceriţi de... romani... Vor sta sub jugul acestora cu 500 de ani mai mult ca noi, dacii, ... dar "minune", ei nu-şi vor "schimba" limba, ci, numai noi tracii, şi nu în 500 de ani, ci în 100 şi ceva... Să fie aceasta adevărat ori adevărat să fie că, limba tracilor a fost asa zisa "latină barbară" după cum ne spunea Ovidiu Densuseanu, şi în felul ăsta, ei, tracii, nu au mai trebuit să înveţe "o nouă limbă", şi s-o uite pe a lor?

În această perioadă, în vara anului 87 d.H., împăratul roman Domiţian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane să ocupe Dacia de la nordul Dunării. Acesta trece pe un pod de vase Dunărea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacaţi de daci prin surprindere, şi… învinşi. Legiunea romană a V-a Alaude este complet nimicită, iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis în luptă. Dar cine a fost conducatorul armatei dacice?... Numele lui, numele dacului învingător, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera căruia se va inspira Orasius în secolul V d.H. şi Iordanus sec. VI d.H.)... numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din sud-vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populaţia dacică, supranumindu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) şi căruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil şi inteligent, îi va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Grădistea de Munte-Sarmi-seget-usa (eu mă grăbesc să curg - sanscrită)-apar două ştampile cu inscripţia: 

"DE CE BALUS PERS CORILO" în oglindă, ce se poate traduce "Decebalus a plătit înălţarea la cer"... iar dacă îl citim în oglindă: "Oliroc Srep Sula Beced", adică: “Viteazul Cal s-a sinucis”.

Dar inscripţia se mai poate citi şi:  "DE CEBALUS PERSCO RILO":  "De neamul calului va pieri duşmanul". Se pare că acest blestem a circulat printre daci până la dispariţia Imperiului Roman.

Goţii, care se credeau urmaşii geţilor, au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, născut în... Dacia, care, purta în sufletul lui acest blestem, astfel că la începutul secolului V d.H., vizigoţii, conduşi de Inorog au părăsit Hemus-Peninsula Balcanică şi au pătruns în Italia. Alaric cucereşte Roma la 24 August 410 d.H., distrugând-o până în temelii, trecând-o prin foc şi sabie...

Să se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus?!?

Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard tradiţional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon.

Romanii, a căror capitală Roma a fost întemeiată "sub semnul Lupului"... şi după vechile legende, de un roman, Enea-Strălucitorul, plecat din zona Oltinei (Oltina-Latina); după alţii, ca Virgilius, tracul troian, Eneas, după căderea Troiei îi va duce pe supravieţuitori în Valea Tibrului - valea celor şapte coline - scăpându-i de ahei. Şi dacă Eneas a fost roman de la Oltina sau a fost un trac de la Troia... cine ştie?

Dar şi numele de Roma încă nu-şi are rezolvată originea, provenienţa. Anul înfiinţării Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda păstrata de la istoricul Titus Livius:  "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA"- ci de la situaţia oraşului, aşezat lângă o apă, "RAU" sau "RUMON" (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru râu). Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al oraşului de pe "RAU" sau "RUMON", fiul Romei.

Întreaga legendă cu Romulus, pare a fi fost împrumutată, spunea Titus Livius, mai degrabă, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care şi ei se trăgeau. Aşa că, ei, dacii şi romanii, vorbeau aceeaşi limbă şi dacă vrem să lăsăm la o parte anii... nu este o ironie a istoriei că, azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?

Dar să revenim la viteazul DIURAPNEUS-DECEBAL:  ca rege, reface unitatea statală a Daciei, întăreşte armata şi stabileste legături de alianţă cu popoarele vecine formând noua Confederaţie Dacică, Dacia încadrându-se între graniţele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpaţi şi până la Nistru (Tyros) şi de acolo la Dunăre. Neamurile getice împrăştiate în răsăritul Moldovei până dincolo de Bug, iazygii şi roxalanii, se vor alătura şi ei confederaţiei opusă Romei.

Din timpul lui Decebal datează construcţiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacră, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cât şi atelierele metalurgice de la Grădistea Muscelului. În acelaşi timp la Roma, Domiţianus nemulţumeste pe contemporanii săi prin "politica de grandoare" pe care o duce: secătuirea finanţelor, propagarea despotismului, reprimarea cruntă a creştinismului.

 

Vederea amfiteatrului după săpaturile (1984) 

În faţă: bănci şi alte obiecte de piatră, aflate între ruine - în spate: şoseaua
        ce duce din Grădişte spre Haţeg - La dreapta: templul zeiţei Nemesis. 

La 18 septembrie 96 d.H. Domiţianus este asasinat de un libert, iar în ziua următoare armata şi conspiratorii îl vor proclama împarat pe bătrânul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care îl va adopta ca fiu şi asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 d.H.

Traian, după învingerea germanilor, supărat pe "dispreţul pe care-l aveau dacii faţă de romani" (Pliniu cel Tânăr), hotărăşte mărirea efectivelor militare din Moesia Inferioară, edifică castrul de la Barboş-Galaţi, consolidează fortificaţiile din oraşele pontice până la Tyros (Nistru), dispune terminarea şoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripţia Tabula Traiana confirmă aceasta). Dar adevărata cauză a reizbugnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpânea, reprezentând pentru Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichităţii.

 Traian adaugă celor nouă legiuni de la Dunărea mijlocie şi inferioară, încă alte patru, aduse din provinciile germane şi alte două create special cu prilejul primului război dacic. La 25 martie 101 împăratul Traian părăseste Roma asezându-se în fruntea a 150.000 de soldaţi, ca să cucerească... ce?... o ţară de analfabeţi, fără limbă şi cultură?... o ţară cu foarte puţină populaţie (cum le place ungurilor să spună despre noi). Dacă eram aşa de puţini de ce îi trebuiau lui Traian 150.000 de soldaţi?!... Dacă eram aşa de săraci de ce veneau la noi?!...

În vara anului 101, legiunile romane conduse de Traian debarcă la Lederata (Rama) şi se îndreaptă spre Acidava (Varadiţa). Decebal îi lasă să pătrundă până în Banat, concentrându-şi oastea în zona de la Tapae-Bucova, unde Traian obţine o modestă victorie. Totusi această victorie deschide romanilor drumul spre Tara Haţegului situată în apropierea nucleului dacic munţii Surianu ( Surya-zeul soarelui la vechii vedici). Datorită diversiunii făcută de Decebal, care se aliază cu burii, bastornii şi roxalanii trecând Dunărea şi atacând aşezările romane acum aşezate între Dunare şi Pontul Euxin (Constanţa), Traian este silit să-şi retragă o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci şi pe aliaţii lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, în 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi şi Trophaeum Traiani.

În primavara anului 102 Traian, preia ofensiva, străbate Muntenia prin Pasul Bran, învingându-l pe Decebal. În urma păcii încheiate, Decebal pierde Banatul, Ţara Haţegului, Oltenia, Sudul Munteniei şi al Moldovei. În decembrie 102, la Roma, Traian primeşte numele de DACICUS (învingător al dacilor).

Traian întăreşte linia Dunării cu efective militare.

Marcus Ulpius Traianus

Între 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), reconstruieşte podul de piatră de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin (adevăratul constructor al podului fiind Burebista).

Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului său; lui i s-a încredinţat mai târziu şi construcţia Columnei lui Traian (ciudat ca pe Columnă a uitat să-şi prezinte podul!). A scris şi o carte despre construcţia ori mai corect spus reconstrucţia podului, care însă s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care dă în istoria sa, o descriere amănunţită şi exactă a podului.

Marile construcţii de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea mărturii curajoase despre perpetua silinţă umană de a înlătura piedicile pe care natura le aşterne adeseori în calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicaţie sigure între un ţărm şi altul... dar în cazul reconstrucţiei podului de către Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii ţării noastre, a subjugării şi sclavagismului poporului dac, al cotropirii în proporţie de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre "istoricii noştri" în scop "civilizator"!

Şi dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea, o numesc dânşii proces civilizator, de ce să nu le spunem şi ruşilor tot... "civilizatori" pentru că şi ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani, de am rămas săraci după atâta "civilizaţie"... ori "bunului prieten Hitler" şi germanilor săi care văzând că nu vrem să intrăm în război alături de ei, ne-au "civilizat" împărţind cu generozitate trupul ţării: Transilvania la unguri, Bucovina la ruşi, Cadrilaterul la bulgari, România devenind astfel pentru un timp "prietena" civilizatorilor săi... Şi astăzi mai bombănesc unii că am întors armele împotriva lor, atunci în 1944!

Al doilea război a lui Traian împotriva lui Decebal, începe în vara anului 105, când Traian soseşte la Drobeta-Turnu Severin. Deschidem o mică paranteză, reamintind că între timp a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Traian care însă a eşuat. Ar fi schimbat oare reuşita atentatului, soarta noastră de azi?... Am fi arătat diferit?... Am fi vorbit o altă limbă?... Iată întrebări ce rămân fără răspuns. Să revenim, deci, la armatele romane, care doritoare, nu de faimă, ci de aurul şi averile dacilor, înaintează în trei coloane: 

- prima coloană înaintează pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau că venea tocmai din Nordul Egiptului, să moară pasărea PHOENIX; ea ţinea în cioc cel mai vechi însemn pelasgic, iar în gheare "oul", din cenuşa căruia, undeva în Munţii Cernei, pasărea PHOENIX renăştea). Aşadar, prima coloană romană înaintează prin Valea Cernei, Ţara Haţegului, ajunge la cetăţile Costesti, Blidaru şi Piatra Roşie, pe care le distruge.

- a doua coloană, urcă pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbeşti, pătrunzând în Masivul Surianu pe la Baniţa.

- a treia coloană, condusă de Traian, se deplasează de la Drobeta la Sucidava şi Romula, străbate Valea Oltului până la Castra Traiana (Sâmbotin-Vâlcea) ajunge la Tilisca, apoi la Capâlna.

Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioară, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se dă la începutul verii anului 106 d.H., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX şi a unui detaşament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiată, sunt retezaţi toţi stâlpii sanctuarelor din incinta sacră, se distruge întreaga fortificaţie. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc în albia râului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165.500 kg de aur şi 331.000 kg de argint). Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).

Era adânc înrădăcinat în firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei că plecau la luptă mai veseli decât în oricare altă călătorie. În retragerea spre munţi, Decebal este urmărit de cavaleria romană condusă de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultimă uşurare pentru cei prea greu loviţi de nenorocire. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se împrăştie şi se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul său, nu-şi caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea romanilor, în speranţa măreaţă că va mai putea găsi încă, în străfundurile munţilor sau în codrii neumblaţi, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei şi răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmăreste fără răgaz, este gata să pună mâna pe el şi atunci marele Decebal îşi împlineşte destinul punându-şi capăt zilelor. Scena măreaţă a morţii sale poate fi regăsită pe Columna lui Traian.

Sinuciderea lui Decebal

Am fost şi eu la Sarmisegetusa, la Grădistea Muncelului şi ceea ce mi s-a părut ciudat a fost lipsa de rămăşiţe arheologice ca:  săgeţi, săbii, vârfuri de lănci etc. pe care ne-am fi aşteptat să fi rămas sub pământul colinelor călcate de "viteazele" legiuni romane. Am găsit o linişte desăvârşită nu numai din punctul de vedere al dezinteresului arheologic dar şi din punctul lipsei, fie şi al unui vârf de săgeată romană care să dovedească că s-au dat lupte în acea zona.

Am fost zdrobiţi, învinşi dar... nu NIMICIŢI !

Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian?... Ce a avut el comun cu noi?!... Vom vedea!